Moment monumental de inteligenta monorimica septembrie 11, 2009
Posted by joanmilton in Momente de inteligenta.add a comment
The nose knows What comes and how it goes Whether it rains or snows Or if the wind blows If it bestowes Upon the woes Who dare suppose That they once rose. Under my nose Hope flows For the foes And for the Joe’s For the lows For those that pose. Decompose And reimpose Lead by the nose And yet so close The chance glows It even throws Aside all the laws In rows Where all those That did not impose And all that grows Brought to be close Is free to suppose That it knows Whether the nose knows What comes and how it goes.
N.O.S. august 30, 2009
Posted by joanmilton in Momente de inteligenta.add a comment
Procrastinarea duce la idei destul de bune. Sau cel putin asigura, printr-o lancezire constanta a creierului o diluare constanta a ideilor spre ceva mai simplu de perceput. As putea spune ca este aproape utila.
Daca nu as fi amanat atat invatatul uitandu-ma in gol, gandindu-ma la nemurirea sufletului nu as fi ajuns sa ma gandesc propriu-zis la nemurirea sufletului si sa reusesc cu greu si incetineala deliberata sa trag niste concluzii relativ utile existentei mele de zi cu zi. Ce e simplu e bun. Nu intotdeauna bun ca fapt de sine statator, ci mai mult prin comparatie cu lucrurile incalcite.
De fapt daca stai sa te gandesti chiar si dorintele omului sunt simple: fericire, iubire, realizare, bani etc. Cuvinte. Scurte. Simple. Manifestarea lor ia ceva mai mult timp, este mai incurcata si produce mai multe pagube. Insa la baza, dorinta este simpla pentru toti. Cine nu isi doreste sa fie fericit? Este un concept atat de simplu. Simplu = bun. Nu?
Si stand eu linistita, cu calculatorul inchis *pentru a nu imi distrage atentia* ma gandeam: de ce sa nu rupem totul in componentele de baza. Cata repetitie in manifestare vom oberva? Poate sunt cateva elemente care in combinatii diferite cauzeaza circumstante/efecte/actiuni/etc diferite.
Ma gandeam ce binevenita ar fi o pauza de simplificare. Situatia te copleseste? Te ia durerea de cap? Vrei sa pocnesti Gigicul de vis-a-vis? Opreste-te. Break the fact down to components. Cum ar fi atunci? Daca frangi totul in elemente de baza, le analizezi individual… toate sunt circumstante, trecatoare. Niciuna in stare sa te afecteze cu adevarat. Impreuna insa…divid si cuceresc. Asa ca mai bine divid eu si cuceresc. Chiar si personalitatea umana, conglomeratul de atitudini, caracterul, temperamentul, actiunile, gandurile, faptele…pot fi frante in cauze, in elemente de baza, in cuvinte simple si scurte. De ce nu facem asta unii cu ceilalti? De ce nu ne intelegem prin baza comuna a trairilor noastre, prin scopul nostru comun, prin elementele care le gasim in toti. Preferam sa ne separam prin varful de iceberg care este totalitatea fiintei noastre, inutilitatea noastra ca entitati separate. Pentru ce?
Mi-am dat seama cat timp din viata mi-am pierdut fiind furioasa. Pe mine, pe ceilalti, pe alarma de la telefon, pe soferul de autobuz care a inchis usile cand am ajuns eu in statie. Intr-un act inconstient de egoism m-am infuriat pe inutilitatea acestui sentiment. De ce? Traiesc 1000 de ani? Imi permit cu adevarat sa pierd timpul reprosand si reprosandu-mi lucruri cel mai probabil trecute? Nu. Nu am timpul. Nu am stabilitatea psihica pentru a-mi permite. Asa ca am decis ad-hoc sa nu ma mai enervez. Sa nu mai imi provoc cresterea prematura a firelor de par albe. Oricat de COOL ar fi LOOK-ul grizonat. Nu am timp de el. Nu am timp pentru un Gigigu’ cu 7 clase. Si sunt convinsa ca daca nu si-ar fi pierdut timpul aiurea si el ar fi putut sa termine liceul si chiar si o facultate.
De ce sa ne pierdem timpul cu maruntisuri incalcite cand ne putem mira de lucrurile simple. A te mira. Asta e ceva frumos. Iti aduce aminte ca nu le stii pe toate si ca totusi mai exista ceva care sa te surprinda, chiar si daca intr-un mod neplacut. Este implactul senzatiilor si perceptiilor noi, nu a reprezentarilor folosite si refolosite pana la tocire. A te mira este ceva cu adevarat simplu si la indemana tuturor.
Hai sa ne miram. Sigur in lumea asta imensa, gasesti de ce.
Book IX – The Depth iulie 20, 2009
Posted by joanmilton in Cod de proaste maniere, Ganduri, Momente de inteligenta.add a comment
Azi plec la mare.
Azi, in 5 ore. Nu pot dormi.
Ascult Urma ( Buy me with a coffee). Fumez. Nu fac nimic.
E ok. E ok sa ai cu cine sa mergi la mare, sa ai noroc de oameni cu care e placut sa pierzi timpul pe plaja in timp ce injuri briza si pescarusii si tantarii, ca nu te lasa sa stai ignorant si puturos sa iti bei berea. E chiar foarte ok. Te face sa iti aduci aminte ca e bine ca sunt pescarusi care tipa, briza care iti usuca fata si iti arde tigarea. Pentru ca e mare.
Imi place marea in felul in care ii plac unui sinucigas cladirile inalte. E tentanta. Iti spune “Vino si odihneste-te in nisipul meu fin, dormi” insa in acelasi timp imi aduce aminte de sfarsitul cartii lui Jack London “Martin Eden”.
Marea e o traire a dependentilor de opium, care percep in unghiuri si idei forma ei inghesuita intre pietre si alge, nemarginita in acelasi timp, asa cum s-or simti ei, poate, in corpurile mici si inguste in care isi duc zilele. E personalizata de fiecare individ, este proiectia proprie, intima a fricilor, pasiunilor, puterii pe care vrem sa le vedem in noi. Este paiul din ochiul strainului de vis-a-vis. E tot ce am putea fi. Si d-aia ii place si lui Gigicu’ marea, chit ca isi bea berea pe plaja si arunca pe urma paharul in nisip. Chit ca se scobeste in nas cu degetul mic si rade analfabet la Georgeta. Si Gigicu’ simte marea, dar nu isi da seama.
E foarte ok sa ai cu cine simti marea.
Mare care iarta. Ii iarta pe cei care arunca gunoaie in ea, pe cei care scufunda submarine, iarta vasele naufragiate, iarta cadavrele albe si umflate ale nefericitilor ce dormiteaza langa meduze. Ii iarta pe cei care pleaca si nu se uita inapoi. Ii primeste pe cei care vin tipand si razand. Cred ca din sarcasm, in felul in care un maestru al artelor martiale isi lasa neofitul sa ii dea o palma, sa plaseze un pumn, zambind. Nu din candoare sau indulgenta. Maestrii nu cunosc asa ceva. Asta e o trasatura a celor ce incearca sa isi ascunda defectele sub scuzele personalitatii. E dintr-o intelegere adanca a trecutului, percepere clara a prezentului si o dezinvoltura aproape copilareasca in privinta viitorului. Ce e o viata de om pentru mare? A fost cu mult inaintea noastra, va fi cu mult dupa noi; poate ne tolereaza asa cum tolerezi betivul galagios pentru ca nu vrei sa fi singur in bar. Dar ce ma tot gandesc la singuratatea marii? Nu e umana. Nu e facuta gresit din nastere. E perfecta asa cum e. Nu poti spune florii de cires “pastreaza-ti mai mult petalele”, sau norilor “ramaneti albi deasupra mea”. Suntem genetic creati sa acceptam ceea ce nu putem crea. Probabil.
E ok sa bei o bere rece si sa zambesti nisipului aspru care iti intra printre buze si se aseaza stoic pe dinti. E ok sa inghiti apa cand inoti si sa te strambi apoi. E ok sa ai buzele vinete si sa ranjesti dupa ce te-ai razboit ore in sir cu valurile. E ok sa injuri cand te zgarie pe gat tigara, apoi. E ok sa prinzi nisipul in pumn seara si sa il arunci spre mare. E ok sa vezi soarele rasarind, e si mai ok sa nu il vezi, dar sa pretinzi ca nu te superi pe natura.
Cel mai bine e, insa sa nu proiectezi nimic. Sa lasi marea sa se priveasca oglindita in ochii tai, goala. Sa mirosi, sa atingi nisipul, sa vezi si sa auzi valurile, sa simti sarea pe varful limbii si sa te miri. Cel mai bine e sa te miri.
Ce naiba, “life is like a cokie”
Cold Water iulie 19, 2009
Posted by joanmilton in Momente de inteligenta.add a comment
Din seria good ol’ love songs, ladies and gentlemen I give you…Damien Rice!!!
Girly iulie 14, 2009
Posted by joanmilton in Momente de inteligenta.add a comment
Stiu ca e roz. Bear with me. Incerc sa nu mai fiu sumbra. If posturi pesimiste si analitice then header cu floricele roz si tema rozalie. Stiu ca nu se vede bine titlul si motto-ul meu de geniu. Dar nu imi dau seama cum pot modifica asta. Da, am citit si tutoriale… help?
House of the Rising Sun iulie 14, 2009
Posted by joanmilton in Ganduri.1 comment so far
Au trecut 4 ani de cand m-am mutat, acum pot spune ca stau de destul timp cat sa cunosc perfect dupa ceas ce se intampla in si in jurul casei mele. Probabil ca cea mai tare casa din Bucuresti.
Sunt destul de insomniaca incat sa stiu ce se intampla atat noaptea cat si ziua, cu o exactitate de aduce aproape a ritual.
In fiecare noapte pe la ora 2 se aude ceva ce seamana a tunet; de fiecare data ma intreb daca este un avion al armatei *teoria conspiratiei* sau un tunet. Nu se stie nici pana acum; a ramas sunetul distinctiv al orei doua.
La ora 3 incep sa se certe “cuplurile” colorate ale zonei, de obicei in timp ce trec prin fata geamului meu, facand o pauza de efect si stationand, continuandu-si astfel argumentele infocate putin mai aproape de urechile mele decat mi-as fi dorit.
La ora 4:30 trece o masina; mie imi place sa cred ca e o masina. Sunetul care il scoate e atat de straniu si ireal incat mi-e frica sa ma uit dincolo de oblon. Trece foarte incet prin fata casei, tarsaind parca sute de pene groase dupa ea. Vajaie discret cand da coltul inspre bulevard.
La 5 o treime din masinile parcate prin imprejurimi sunt ocupate, oamenii pleaca la servici *ceea ce ma face sa ma simt foarte iresponsabila. eu nici nu m-am culcat inca*
Tot in jurul orei 5 vecinul de sus isi incepe activitatea. Ce il da de gol? Scartaitul ancestral al patului. *are 70 de ani, deci patul e de vina* Incepe apoi sa mearga meticulos prin casa; cand sunt foarte plictisita, il urmaresc, un etaj mai jos, luandu-ma dupa sunetul pasilor. Imi imaginez ce amuzant ar fi daca o camera de luat vederi ar filma ambele etaje.
Pe la 10-11 incepe activitatea frustranta: “sticle goaleee, pamant de floori, fiare veeechi”; nu prea se repeta. Cred ca au repartizata o zi a saptamanii pentru zona asta si nu isi incurca programul.
Asta ar fi programul dupa ore. Pe parcursul zilei nu prea se intampla nimic. E foarte linistit. Orele inainte din noapte raman insa interesante. Cu suntele lor stranii, cu pasarile care canta cu mult inainte de rasarit -ca sa iti aduca aminte ca alti oameni se trezesc la orele acelea.
Luni sunt oamenii cu fluturasi care ma hartuiesc sunand la interfon cand mi-e lumea mai draga -adica dorm. Timp de trei ani le tin luni de luni teoria chibritului. Ma indoiesc ca la 60 de ani situatia va fi diferita.
Marti e zi moarta.
Miercuri trece batranelul meu preferat. Omul care striga “Geamuuuurii!!” cat il tin plamanii aia micuti si stafiditi. Are un par alb ca hartia, rar si scurt…imi aduce aminte de un copil. E mic de intaltime. Insa negresit, miercuri in jurul orei 15:00 isi face datoria. Ce daca traim in epoca termopanelor? El stie sa faca un lucru si il face cu demnitate.
Pana duminica iar e foarte linistit.
Duminica dimineata insa, cand e mahmureala mai grea, cand ti-e sufletul mai lenes…vine the ice-cream man. L-am auzit prima oara acum un an si credeam ca e vreo masina cu pentru campaniile de alegeri sau ceva. Dar nu, de la 9 dimineata pana la 13 se plimba prin zona, cu sunetul ei fericit de clopotei ruginiti si invechiti. Nu am reusit niciodata sa iau inghetata de la el. As fi vrut sa aiba inghetata cum se facea cand eram eu mica de tot -un fel de iaurto-smantana-cu aroma de -zic ei- capsuni, dar de fapt nu stiai exact ce aroma are, dar era atat de buna…
In casa, se pune praful foarte repede si de pe o zi pe alta risc sa ma trezesc cu panza de paianjen pe fata daca deschid usa prea brusc. Casa asta e o casa care vrea sa imbatraneasca prematur. Parca cu cat fac mai mult curat in ea, cu atat se simte mai ofensata de activitatile mele invazive, deloc delicate, insistand sa se acopere rusinoasa cu pelicule peste pelicule de praf fin, de culoarea nisipului.
Inca o chestie tare la casa e podul. Intotdeauna sunt cu 10 grade mai mult in pod. Ceea ce il transforma intr-o sauna uscata pe timpul verii. Miroase a vechi, cum miroseau cartile cand eram in scoala primara… cum miroseau partiturile de la scoala de muzica. Miroase a mobila masiva, redecorata acum de carii si praf. E foarte frumos, de fapt. Are 4 ferestre minuscule care se deschid foarte anapoda. De la putinele surse de iluminare si de la praf, lumina care intra arata ca niste raze dense ce penetreaza alb toata incaperea. Si pasii porumbeilor se aud atat de tare! Ca si cum ar calca pe tine, in jurul tau, infometati si idiotici.
Ah si am uitat sa spun (nu ca ar fi avut vreo importanta), de doua ori pe saptamana vecina de sus toaca ceva sau ma rog asa se aude, ca si cum ar sparge nuci pe podea. Si nu mi s-a parut cine stie ce pana cand am aflat: acesta este un mister vechi de 50 de ani. Ce sparge vecina de sus odata la 3 zile? Bunica mea a murit fara sa stie, desi se intreba cu sfintenie. Mama, nici ea nu are habar. Dar voi rezolva misterul. O sa imi iau inima in dinti si o voi intreba, singura problema e ca dumneai are 70 80 de ani si are 1,40 m. Deci e mica si nevinovata. Atunci cum, cine gaseste atata forta inumana cat sa bubuie de doua ori pe saptamana..decat daca e desprinsa din filmul “in the mouth of madness”, caz in care nu indraznesc sa o intreb. Intelegeti dilema…curiosity killed the cat.
Sunt o groaza de detalii ciudate in ceea ce priveste casa asta. E foarte vie si impunatoare. Dar reuseste cumva sa aduca tot ce era interesant in epocile demodate intre peretii ei ce pastreaza mereu racoarea.
Sunt insomniaca. Am idei ciudate. Cut me some slack
Book VIII – The Secret Smile iulie 12, 2009
Posted by joanmilton in Momente de inteligenta.Tags: gandire, inteligenta, psihologie, ratiune, relatii
2 comments
Chiar evoluam? Eu am impresia ca merg in cercuri. De fapt, am impresia ca sunt intr-un fel de spirala mestesugita pe cateva nivele, cu varfurile unite, cat sa te prinda in capcana ciclicitatii, uneori mai sus alteori mai jos, facandu-te sa te gandesti ca e altfel.
Chiar asa, aceleasi replici, aceleasi tampenii acelasi rationament defect ce trage dupa sine esecul si autovictimizarea. The Cube e nimic pe langa iadul asta fix. Cum il spargi? Imi doresc haosul multitudinii de actiuni, care sa rupa tiparul care sa nu fie moral, normal, cuviincios. Caut altceva.
Desi psihologic vorbind, ne invartim in acelasi cerc pentru ca noi insine nu suntem pregatiti pentru urmatorul cerc. Pentru urmatorul nivel. Si fiind incapabili sa invatam/intelegem/schimbam ce trebuie ne intoarcem din nou si din nou pana intelegem. Ce e trist insa e ca dupa fiecare astfel de eveniment cu scop educativ, dam intelegetori din cap “m-am prins cum merge, next”, ne minunam de lipsa noastra de intelegere, ne simtim mai intelepti si mai batrani, pana cand evenimentul se repeta. Si o comitem din nou. Si…din nou. Si din nou. Intrebarea mea e: chiar nu ne dam seama? De cate ori poti da o restanta pana cand devine prea umilitor? Am impresia ca am ramas corijenta la cursurile de gradinita. Ma vad stand pe scaunul lor minuscul,cu un creion micut in mana, la o masa pictata cu pitici si fluturi privind panicata si plina de transpiratie fisa de examen, mai mai sa trag cu ochiu’ la colegu de vis-a-vis, ca deh am avantajul intaltimii.
Dar serios acum? De ce nu suntem capabili ca oameni sa trecem testele reale ale vietii asa cum le trecem si pe cele create de noi? Au un sistem de notare mult mai simplu “admis/picat”. Nu note, nu public, nu profesori mustaciosi si ochelaristi, nu copiat. Si trebuie, TREBUIE sa stii materia de examen ca doar tu ai conceput-o. Si totusi, pe asta cum de il tot picam cand excelam la chestii de genu, nu stiu…a…fizica nucleara?
Sunt mai grele relatiile umane, comunicarea, empatia, intelegerea decat fizica nucleara? O sa ziceti probabil, ca nu sunt. Sa inteleg atunci ca excelati in aceste domenii, ca sunteti un adevarat lider de opinie, ca aveti numai prieteni apropiati si sincer, ca oamenii va cauta pentru tandretea si intelepciunea de care dati dovada…ma gandeam eu.
Cum ne dam seama cand vine examenul? Cred ca aici e cel mai mare impas. Daca o voce ar rosti “bah vezi ca acum ii acum, tragi putin tare respiri adanci si orice ar fi ramai calm, nimanui nu ii place un transpirat cu o vena pe frunte mare cat Volga”. Am putea sa ne dregem vocea si sa incepem “draga/dragul meu, haide sa discutam calm despre asta”? Si daca ne refuza am putea sa nu incepem sa ne insultam? Am putea accepta opinia celorlalti ca fiind la fel de valida ca si a noastra?
Probabil. Eu de unde sa stiu. Se pare ca tin teoria chibritului zen despre calm, ratiune, echilibru si toate cele, pana cand ma enervez si devin o bomba cu ceas care improasca la fiecare 5 minute tot ce i-a adunat mintea frustrata pana atunci. Unii oameni isi refuleaza prin vise frustrarile si pulsiunile…eu prefer sa o fac verbal, spre nefericirea mea.
Tot psihologic vorbind, ideea de testare periodica impusa pentru asigurarea evolutiei emotionale, a mintii si chiar si fizica este indicata. Dar nu putem sa dam fuguta din 2 in 2 ore la psiholog/doctor pe sistemul “i felt something kick. am i better now???”. Nu putem sa ii rugam pe cei care evalueaza dupa un sistem standardizat sa ne masoare competenta personala. Ei nu cunosc trucurile noastre, nu cunosc suisurile si coborasurile reactiilor si sentimentelor, nu stiu ce ne face sa radem si ce ne face sa plangem. Noi stim. In totalitate. Stim ce vrem si ii detestam uneori pe ceilalti pentru ca nu sunt destul de empatici sa rezoneze cu adancimile noastre si din ele sa reuseasca sa scoata un fel lampa a lui Alladin, o manifestare 100% a dorintelor noaste. Probabil ca ar putea, daca am vorbi cu ei. Daca ne-am impartasi. Dar atunci suntem vulnerabili. Se stie prea mult despre noi ..bing bing..sistem shutdown.
Asa ca noi, cei care stim ce ne face fericiti zambim enigmatic celorlalti. “Ghiceste la ce ma gandesc acum, ca daca nu…”
Mr. Evil Procusts’ Bed iulie 12, 2009
Posted by joanmilton in Cod de proaste maniere, Ganduri, Momente de inteligenta.Tags: conformist, gandire, monden, revolta
add a comment
De cele mai multe ori incep cu “ma gandeam” ca o scuza fata de conceptele mele probabil inca necoapte. Ca si cum mi-ar fi frica sa spun “eu cred ca”…prezint totul ca pe o optiune posibila, dar putin probabila. Dar de fapt, adevarul e, cele mai bune idei vin cand nu te gandesti, cand o arzi aiurea band cafeaua mahmur sau cand alergi printre pietonii gri pentru ca esti in intarziere, rareori fiind lovita de momentul “evrika!” atunci cand chiar stau si fac ceva util pentru mine sau cand imi screm creierul pentru o idee relevanta.
Voi incepe, dar cu “eu cred ca”, pentru ca e putin probabil sa ma fi gandit cu adevarat, trup si suflet la respectivul fapt.
Eu cred ca. *imi asum pozitia ganditorului, incercand sa explic mai bine sau sa imi aduc aminte de idee for that matter*
Cred ca ne straduim prea tare sa realizam ceva ce probabil nu ne dorim cu adevarat. Cred ca lasam lucurile importante sa treaca pe langa, luandu-le drept mofturi sau pase proaste sau chiar lucruri tabu. Da, poate nu fiecare piti isi dorea cu adevarat sa fie miss ASE, poate fiecare baiat de bani gata isi doreste altceva decat sa preia afacerea si viata parintilor. Poate ne dorim lucruri stupide, irelevante pentru restul; poate vrem sa fim scriitori, pictori, lenesi, poate vrem sa stam degeaba pe un camp cu un pai in gura uitandu-ne la nori. Si de ce nu?
Cred ca avem ca oameni capacitatea de a rationa, o capacitate pe care nu stim sa o folosim cum trebuie. Mi-au trebuit 21 de ani ca sa realizez ca memoria este un lucru util care poate lucra si in folosul meu, nu doar un mecanism fixat pe amintirea si reamintirea unor fapte stupide cum ar fi intaltimea muntilor,culoarea unui caine care aproape m-a muscat sau dumnezeu stie ce detaliu prafuit lasat prin vre-un colt al mintii, care este adus si readus la suprafata din motive neintelese mie. Memoria este un lucru grozav, atunci cand nu te mai straduiesti sa o dresezi, sa te certi cu ea “de ce stiu materia pentru examenu lui Gigicu’ da’ pe a mea am uitat-o?! zi memorie, zi!”. Abia dupa ce am renuntat sa fac curat in ea, in modul in care iti cureti un hard de un terra virusat si nenorocit, plin cu toate melodiile care le ascultai candva si filmele care ti le-a recomandat unu’ dar oricum nu o sa le vezi niciodata, abia cedand luptei am reusit sa o fac cat de cat utila. Am reusit sa ma uit la TV plictisita si sa ma intreb in treacat “Animalul asta cum se numea?” pentru ca secunde mai tarziu sa aud in capul meu “Elan”. Scurt si la obiect. Se poate deci. Am testat apoi si pe chestii mult mai vaste cum ar fi teorii psihologice, strategii de manipulare cu nume obscure. Raspunea. De fiecare data. Prompt. Bun, memorie, checked.
Este un lucru marunt, dar dupa memorie va veni si rationarea, dupa rationare si conceptele se vor stabiliza. Dupa concepte vor veni scopurile, obiectivele si prioritizarea. Si asa ne redresam. Asa dupa ce am invatat metri cubi de inutilitati ce ne incarca mintea si viteza de invatare, invatam sa uitam sau sa ne aducem aminte.
Cred ca atunci cand iti aduci aminte cu acuratete acorzi mai multa atentie in jurul tau. Cumva vrei sa vezi mai mult, ce se intampla cu cei de langa tine, ce culoare are cerul, forma norilor, felul in care pasarile zboara in V. Creezi un fel de portofoliu numit ziua “x” plin de culori si sunete si ganduri si oameni.
Si aduni multe zile, zeci de mii de zile. Ce faci cu ele?
Ce faci dupa ce termini inventarierea, dupa ce ai terminat facultatea, masterul, dupa ce ti-ai luat o slujba, dupa ce ti-ai facut prieteni? Dupa aceea, ce prioritizezi?
Tot aceleasi lucruri?
Nu stiu daca e observabil cu ochiul liber insa pana la 23-24 de ani scopurile noastre se schimba foarte repede, se upgradeaza in mod normal si automat “vreau sa intru la un liceu bun, sa imi gasesc un iubit/iubita, vreau sa termin cu bine liceul, vreau sa am un cerc de prieteni. vreau sa am alt cerc de prieteni, vreau sa ma specializez si sa fiu bun la ceea ce fac” dupa aceea devine “vreau sa am o slujba buna. vreau sa am o slujba mai buna decat cea pe care o am. imi vreau inapoi slujba veche. etc”. La un moment dat nu mai folosim nici memoria asta grozava nici rationarea oportunista, vrem doar nenorocita aia de slujba ca sa fim cineva, un cineva care face ceva, si e platit cu catva pentru ceva-ul pe care il aduce el, si ceva-ul tau trebuie sa fie mai bun decat al celorlalti daca vrei catva mai mult si atat.
Then what?
Cum de se putea in trecut ca oamenii sa renunte la tot sa isi gaseasca Calea. Sa infrunte natura si propria gandire pentru a elimina reziduurile societatii, care deterioreaza intr-atat? Cum de le era atat de clara nocivitatea masei de oameni? Cum? De ce acum nu mai plecam in pribegie? Sa dam banii saracilor, sa traim de azi pe maine, la mila strainilor, sa mancam unde apucam, sa umblam toata ziua, sa lucram cu ziua pentru o bucata de mamaliga si in tot acest timp sa invatam de la viata cum sa traim. De ce nu se mai fac asemenea calatorii personale?Pentru ca e degradant fizic? Probabil. Pentru ca ne-am pierde statutul in societate? Si ce? Pentru ca ne e frica de ce am gasi in noi? Cel mai probabil.
Dar ce e atat de valoros in afara si nu poti gasi in tine? Standarde? Ma indoiesc, pe langa ISO 9001 nu imi trece altul prin cap. Valori? Poate la Bursa. Dar e mult mai confortabil sa stai in curentul trecerii timpului, sa te fixezi respectivul pat al lui Procust si de buna voie sa spui, “intinde-ma sau taie din mine”. E mai lejer, ai pe cine da vina. “Procust did it! Nu eu!”
8 Reasons to thank Bill Gates and the Windows Staff iunie 5, 2009
Posted by joanmilton in Cod de proaste maniere.Tags: bill gates, windows
add a comment
In ultimile zile am dus lupte eroice in repararea calculatorului. Nu, nu intelegeti gresit, nu avea nicio problema de hard, niciun virus strecurat pe undeva sa imi incurce itele. Nu, era perfect in regula. Pana in momentul T0 cand totul s-a naruit.
Si de ce titlul? Mi-am dat seama, le datorez foarte multe atat lui Billy cat si echipei lui. Prin ei mi-am intarit vointa, dorinta de a trai, abilitatile de organizare si reactionare in situatii de criza, disciplia etc etc.
1. Daca nu era Windows, eu nu invatam cum arata interiorul UC-ului, nu invatam care, ce panglica unde intra, care cablu se baga in sursa si cum functioneaza in general componentele. De ce Windows? Pentru ca atunci cand iti ingheata calculatorul pentru a mia oara incepi sa speri ca nu trebuie iar sa formatezi, ci ca pe undeva, vreo rezistenta, un firisor de praf a ars ceva. Dar nu,softul este de vina.
2. Daca nu era Windows, eu nu stiam sa instalez un sistem de operare din orice pozitie la orice ora, pentru ca Windows=time bomb. Oricand, orice ai face, it WILL crash. Nu e problema de “daca”, ci de “cand”. Prin urmare m-am inarmat cu CD-uri si am invatat sa stau cuminte asteptand momentul cand se duce iar toata informatia din calc pe apa sambetei. Multumesc Windows, ma simt mult mai pregatita si competenta, acum pot da piept in piept cu viata.
3. Windows m-a invatat ce important este mediul din jurul meu. Dupa 23 de ore de instalare, incepi sa pretuiesti lucrurile mici: pernele, animalele mici, vasele. Pe care le apuci cu maini tremurande si ochi de nebun repetandu-le din nou si din nou: “cand crezi ca e gata? cand? cand? cat mai e? cand? zi-mi!”
4. Windows m-a invatat si renuntarea. Fara el nu as fi fost capabila sa ies din casa nonsalanta la ore nebune, bucurandu-ma de natura. Numai Bill Gates si geniul lui pot transforma omul: dupa multe incercari esuate de a repara erorile si de a convinge sistemul ca nu e ok sa lasi virusii sa treaca, desi pentru ei asta inseamna firewall, iti ofera placerea de a inchide dintr-un sut calculatorul si a iesi sa te bucuri de o bere; urmand sa te intorci ore mai tarziu, intr-un maieu alb, pantaloni negri si curea ranjind la UC:”Cine e seful acum??? Cine? ZI MAI CINE E?!?!” *then again cu totii sitm de ce s-a numit programul “Windows”..si ei care nu stiu…rusine!*
5. Am inteles ca nu conteaza de cate ori a iesit prost, odata si odata o sa iasa bine, pentru cateva minute si apoi va iesi iar prost. Dar acele cateva minute de speranta imi hranesc sufletul mai mult decat ore intregi petrecute in desert in fata unui sistem Mac sau Linux. Ce daca pentru ei nici nu prea sunt virusi, ce daca e sigur de folosit si fara erori? Windows e Biblia si singura religie adevarata, 
da, am putea considera Windows asemanator crestinismului: e gresit, incurajeaza prostia, e plin de fabulatii si mai e si scump.
6. Doar dupa ce mi-am instalat Windows am inteles ce inseamna a o lua de la capat. Windows nu functioneaza pe termen lung, el este un animal de viteza, nu de rezistenta. Nu conteaza ce faceam, daca Windows o cere dam reboot. Si intotdeauna o cere, o data pe zi cel putin. Multumesc Windows, acum am inteles ca nu conteaza cat de departe ai ajuns in viata, intotdeauna poti si trebuie sa o iei de la capat. Din nou, si din nou si din nou…
7. Windows m-a invatat lucrul in echipa. Caci numai virusii pt Windows iti pot distruge hardul in asa fel incat trebuie o armata de compuer geeks sa iti obtina o particica din informatie inapoi. De asemenea am inteles si cooperarea si proactivitatea, adesea cand reparatul devenise un fel de “Whack the weasel!” la care participam cu totii insufletiti.
8. Am inteles importanta Alt+Ctrl+Del, caci in Windows programele nu se inchid de la “x” decat daca ai timp mult de pierdut. Invatatura asta o aplic si in viata dealtfel. (The rule of dumping ppl with no effort whatsoever – Cunoscuta drept “End now, Don’t send”)
Vreau sa ii multumesc, caci datorita tuturor obstacolelor inumane, formatarilor nenumarate, eu am devenit un om mai bun. Incompetenta si aviditatea sa de bani m-au transformat intr-o persoana mult mai puternica si mai lipsita de frici. Is Windows all u got BIATCH?!
Of mermaids and death stories mai 29, 2009
Posted by joanmilton in Ganduri.Tags: death, lolicon, mica sirena
add a comment
Ma gandeam la un moment dat *majoritatea posturilor aberante incep asa*… in timp ce amestecam henna cu patos la “Mica Sirena” *originalul lui Andersen, nu filmul* si m-am enervat si mai tare -> am amestecat henna cu si mai mult patos.
Cat de stupid. Ea a devenit spuma de mare pentru ca el nu a recunoscut-o. Ce slabi si orbi suntem.
Ma gandeam. Esti o sirena indragostita de un print. Iti vinzi sufletul unei vrajitoare-caracatita *ok, no brains in this section* si apoi, esti atat de bleaga incat sa nu te faci recunoscuta, desi ai trei zile pana mori.
Ok, sa enumeram optiunile pe care le ai ca sa iti dezvalui identitatea:
1. Sharades – Mima: 3 cuvinte, 5 silabe -> go.
2. Daca nu te pricepi la mima exista intotdeauna dansul interpretativ. Nu cere voce. Da din maini si din picioare. Intotdeauna functioneaza.
3. Daca esti ridiga intotdeauna se gaseste un bat, si avand in vedere ca ai naufragiat pe o plaja ai tone de nisip -> desen. Schema 1. eu cu familia mea de sireni. schema 2 eu te salvez de la innec. schema trei eu imi dau sufletul la schimb ptr o pereche de picioare, da stiu ca e stupid. schema 4 uite-ma naufragiata. shcema 5 scrii mare: “sunt o sirena, i have big tits and amazing healthcare package”
Cat de greu era, niciuna din activitatile antementionate nu necesita voce! Dar nu, femeile prefera subtilitatea ametitoare care mai devreme sau mai tarziu le baga in mormant. De ce sa spunem deschis ce vrem? Cand putem sa topaim delicat in jurul faptului pentru o eternitate?
Partea a doua. Gangavul. Printul. Cadru: am fost salvat de o sirena roscata care arata identic cu asta de pe plaja. Dar nu are cum sa fie ea. E clar bruneta aflata la mii de kilometri de aici. Clar asta e. Ce destept sunt. Sunt extraordinar. Ah, nu mai pot respira, orgoliul mi-a invadat plamanii si creierul.
Si acum puneti personajele astea unul langa celalalt. Catastrofa! Pai, daca personajelor extraordinare din basme nu le merge bine cum sa ne mearga noua muritorilor de rand?El e orb si tamp si ea e timida si limitata. Normal ca unu din ei crapa. De obicei cel mai inteligent. Ceea ce ar explica in mod straniu de ce the men- women ratio e 1:3.
Si inca ceva! De ce nu a putut sa il omoare? Ca dormea frumos langa nevasta-sa care NU era sirena? Ca se casatorise cu alta si o pusese sa priveasca. Inteleg doare. Get over it, stab the bastard and start over again. Avea 16 ani; tot timpul din lume sa detecteze si acosteze alt print tamp. Stiti cati printi tampi sunt pe lumea asta? Prin urmare s-a aruncat in apa. Si nici pana la final ala nu s-a prins. Nici in volumul 1000 el nu si-ar da seama.
Da, cred ca am disecat destul de dur basmul. Dar psihologico-arhetipologico vorbind, nu mi-ati da dreptate?
Ce naiba, orice sirena buna e atat de rigida cat sa nu poata sa isi mimeze viata patetica? Orice print e atat de ignorant incat sa nu vada ca isi are jumatatea in fata ochilor? Noi muritorii cum ne mai gasim atunci?
We date. That’s a relief. Thank God we date. Si tot nu gasim nimic. Tot ne intoarcem singuri acasa frustrati pe the better half care e incapabila sa te intelegaga.
Ma jur, data viitoare cand se va mai uita cineva stramb la mine incep sa folosesc flipcharturi sa ma explic sau sa dance my way through the conversation. Asa poate am o sansa sa fiu inteleasa.
Damn you Andersen, you ruined it for me and the children! For the children Andersen! For the children!
*ok, m-am calmat.*
si cine naiba isi da sufletul pentru picioare? care mai si sangereaza pe deasupra?!
